Ia piatra şi arunc-o în primul venit.
Te gândeşti, naiv, să ucizi păcatul,
când, precum un orb,
nu vezi urâtul suflet ce te'ndeamnă.
Ia apa şi spală picioarele lumii,
căci pământul pe care zace
e sfânt.
Ia ochiul şi scoate-l.
În întunericul cel mai adânc
au loc minuni.

Baladă

Braţele tale mă-mbie
la îmbrăţişare,
gura ta
la sărutare,
glasul tău
la nemurire.

Hai cu mine,
pe coline,
printre ape,
să ne-adape
lumina soarelui
şi cuvântul Mirelui.

Du-mă toată,
pe o roată
de foc,
din lemn de soc,
pe drumul vieţii,
fără duhul tristeţii.

Soarele şi Luna
să ne pună cununa,
printre stele multe,
pe culmile-nalte,
prin aburul nopţii
şi-ngânarea dimineţii.

Aripi de îngeri
pe pleoape...

Anunţă-mă când bate ceasul,
să îmi deschid urechea
către sunetul tare al lumii.
Anunţă-mă....să îmi pregătesc inima,
să o aşez pe-o tavă de cristal,
în văzul tuturor
ce-o vor sfâşiată.
Vreau să ştiu momentul,
ca să nu plâng
şi să-mi aştern pe chip
ultimul zâmbet.
Acel zâmbet
pe care inima îl poartă,
prin care îşi duce bătăile
până la capăt.
Vreau să am ochii limpezi,
să iau chipul tău cu mine
acolo unde mă va purta inima...

Priveşte-mă acum, ca pentru ultima oară,
căci paşii mă duc dincolo de umbră
şi rana din piept îmi dă senzaţia....
stranie....de nimeni,
de nicăieri,
de nicicând.
În rană îmi zace puţinul
ce mi-a mai rămas din mine.
Timpul trece, rece,
neiertător
şi ia în fiecare zi
ceva
din ceea ce sunt.
Firele de nisip din clepsidră
ce curg neîncetat
sunt timp din timpul meu,
fire din firea mea...
Ţi-aş spune să rămâi...
Să rămâi în nefiinţă şi în nimic
cu mine.
Dar lumea te cheamă,
în lumină,
în laude,
în împărtăşirea ta cu ea.
Tu cu ei,
eu cu mine...

Dintr-o gură cât universul
mi se nasc versurile,
cu degete lungi, ca-n picturile lui Dali,
îmi scriu manuscrisele.
Cu ochi reci văd întunericul
ce-mi zace între coaste.

Nu pot închipui
prin cuvinte
Strigătul.
Strigătul.
Strigătul.

Ceea ce simt nu are nume,
nici rost,
nici sens,
dar poarta pata sufletului meu.
Mi s-au rarefiat gândurile
din cauza bătăilor inimii.
Glasul meu pulsează ritmic,
şi când inima-mi stă,
vorba rămâne mută.
Ei  nu înţeleg cum e să ai inimă
în locul justificărilor.

Tu, cel dincolo de porţi,
mă auzi cum cad
în genunchii-mi zdrobiţi,
dincolo de lacăt?

Mă auzi cum îmi strig orele,
cum îmi saltă inima
până la cel mai de sus gând?

Redă-mă pământului,
tu, cel ce le ştii pe toate,
redă-mă văzduhului,
tu, cel ce le vezi pe toate...

Ia-mi lacrimile şi înnoadă-le
pe firul vieţii,
ia-mi vorbele şi aruncă-le
în uitare.

Noi suntem ai lumii
şi lumea e a noastră,
căci la degetul cel mic
ne stau toate păcatele.

Vremelnici ne privim avutul,
cântând ode iubirii
în apele vieţii,
în văile morţii.

Ţi-am spus că naşterea
nu e singura care doare.
Viaţa netrăită
îţi macină lent viul.

Prietene, nu e prea târziu,
pentru ultima doză de sinceritate.
Iartă-te mai întâi de tine însuţi,
să intri veşnic
dincolo de durerea lutului
modelat pe duh.

Cădere mitică

Îmi înnod fiinţa pe resturi de lume,
aşteptând la infinit fericirea din înalturi.
Lacrimi curg pe treptele omenirii,
pe obrajii ofiliţi ai moştenitorilor unor vremuri uitate.
Să vrei să te reîntorci în aburul timpurilor străvechi,
să cauţi simţurile pierdute pe drumul anilor,
asta înseamnă dorul de începuturi.
Când apele curgeau lin printre oameni
cu ochi cât întreg văzduhul.
Când scrisul era o mare taină,
când războiul era al zeilor
şi nu al oamenilor,
când pământul pe care călcai era sfânt,
un sanctuar imens dăruit fiilor cerurilor.
La început puteai atinge fericirea
în focul din pădurile neatinse de rău,
în altare deschise,
în dansuri infinite pe ritmuri de liră şi fluiere.
Cerul era atunci mai aproape de pământ
decât sunt acum obrajii tinerilor
ce se iubesc o noapte.
La început timpul stătea în loc
şi dansa în jurul focului,
ţinând copiii de mâinile
care vor ridica regate şi cuceri cetăţi.
În ritmuri de liră şi fluiere
timpul zâmbea
şi oamenii, asemenea zeilor,
erau nemuritori.

Îmbrăţişaţi, privim unul prin celălalt
lumea de dincolo de noi.
Am strâns în palmă
picături de oameni,
esenţe de iubire
uitate pe bănci pustii
pe care, de mult,
tinerii îşi declarau
infinita, interminabila,
eterna legătură.
Ca un cerc, iubirea
se înnoadă strâns pe degetul
de la mâna stângă.
Un cerc perfect
purtat de degete imperfecte,
de oameni mici,
prea mici pentru
Univers.
Îmbrăţişaţi, unici,
amândoi privim reflexia
din ochii celuilalt.
Întrezărim un zâmbet
de la început
în picătura din palma mea
prelinsă
pe degetul tău de la mâna stângă.
E picătura care nu ne lasă să uităm.
Să ne uităm.

Cu degete străvezii îţi ating coapsa, iubite,
fremătândă de sânge şi forţă,
de oase prinse în muşchi vii,
vii...
Îţi ating trupul de om viu,
îţi sap în carne,
să dau de sufletul
ce-l împarţi cu mine...
Cu ochi nefiresc
văd în adâncul tău,
în groapa din piept,
Lumina.
Mă-nlănţuie sunetul coastelor,
mă topesc în baia de suflet
încercând
să aflu Cine eşti.
Iubite,
ţi-am spus de mii de ori
că locul nostru nu e aici,
nu e aici.
Străpunge cerul
şi vei vedea
în prăpastia din înalturi
un cuib
pentru un suflet
legat de două inimi,
de două guri,
de o Taină.
Locul nostru nu e aici.

Love/vs/Life

Printre cuvinte sfinte
şi fire de culoarea spicului
ne-am unit privirea
undeva deasupra creştetelor oamenilor.
Nimic nu mai conta.
Şi nimic nu mai contează nici acum
pentru mine.
Nimic altceva decât tot ceea ce am.
Nimic altceva decât clipele ce ne poartă numele.
Viaţa nu e la fel cu iubirea.
Aş spune chiar...
că sunt incompatibile.
Se resping.
Pentru că iubirea dăinuie dincolo de viaţă,
iar viaţa, scurtă, nu are timp
să îmbrăţişeze nepreţuitul.
Suntem atât, atât de aproape în iubire,
atât, atât de departe în viaţă...
Doi paşi distanţă în viaţă
sunt infinit mai lungi
decât un an lumină în iubire.
Pentru că uneori
nu ne dăm seama
că tot ce ne dorim e lângă noi...

Restul

Prin praf de stele
te-aş împărţi cu mine.
Un sfert din tine ţie,
trei sferturi mie...
Aşa cum luna se împarte-n patru
şi pământul se bucură
de a ei lumină
plină,
înjumătăţită,
întreită,
împătrită.
O jumătate şi un sfert
din tine,
s-ar adăuga la sfertul
fiinţei mele amputate
şi m-ar face un întreg.
Restul rămas
în noaptea cu stele căzătoare
se adună cu luna
şi devine lună plină,
aşa cum eu
prin tine
devin fiinţă plină.
De ţi-aş da fiinţa-mi toată înapoi,
rămâne mereu în plus un sfert,
o dată al meu, o dată al tău,
un rest din fiecare suflet,
un rest din fiecare trup,
o umbră de om
împărţită la patru,
un rest de iubire
înmulţit cu infinitul.

Dans

În dansuri nebune
ne contopim iubirea,
printre şoapte,
printre trupuri,
printre nopţi de tină,
printre stele căzătoare,
printre clipe iuţi,
printre oameni,
printre noi.
Dans, dans...
cu tot trupul,
cu toată inima.
Iubire, iubire...
fără trup,
fără inimă...
Aş dansa cu tot cerul,
să intre stelele în delir,
să mut soarele
în locul inimii mele...

Dialog cu sufletul

În locul fără nume
zace, smerită,
rugăciunea,
rugăciunea sufletului meu.
Suflete,
în taină
învaţă-mă
să îmi şoptesc
gândurile
spre slava
Lui.
Să îmi lipesc palmele
de Icoana Lui,
să îmbrăţişez Biserica toată
cu braţele-mi pieritoare...
Să îmi iasă sufletul din trup,
mintea-mi să cunoască voia inimii,
rana să se vindece,
ochiul să vadă lumina,
gura să cânte psalmi,
genunchii să se-nchine,
tălpile să plutească pe aripi de îngeri...
Suflete,
curăţeşte-te,
caută,
laudă,
iubeşte,
învaţă
şi împlineşte
Voia...
Suflete al meu,
bucură-te de glasul
care cântă
şi se roagă....
Aliluia...

Poezia

Unde-i cuvântul ce-mi cânta
furtuna din suflet?
Unde-i dulceaţa ce-ascunde amarul
din cupa durerii?

Pierit-au toate în zorii celei de-a doua vieţi.
Mut mi-e cuvântul...
TĂCERE e scris pe uşa poeziei.
Şi poetul a rămas fără cuvinte,
ca un pictor fără mâini,
ca un om fără simţire.

Spuneţi-mi ceva, orice...
Învăţaţi-mă din nou
să contruiesc castele din cuvinte...
Mi-am ieşit din mână
şi fără voie
temelia se năruie mereu....

Dumnezeu este un mare Poet...
El nu îşi pierde niciodată
Cuvântul.
Biserica însăşi
e un castel din Cuvinte.
O poezie spusă
la infinit
cu glasul Lui.

Iluzia de a fi

să îţi imaginezi pentru o clipă
că lumea e a ta...
să te vezi prin ochiul de sticlă
al iluziei
ca fiind aproape perfect...
deşertăciuni sunt toate...
căci ce a fost va mai fi...
ce a trăit va muri...
nu poţi cere unui orb să vadă
iluzia deşartă dinaintea ta,
nici unui schiop să meargă
pe drumul scurt şi drept al pieirii tale.
în viaţă primeşti puţin
şi ajungi să te mulţumeşti cu mai puţin...

Porunca iubirii

Bat cu inima cat pumnul
în masa tăcerii.
Li s-a tăiat răsuflarea
celor muţi
şi sterpi
şi singuri.
Căci Inima mea are gură
şi foc.
Are un ochi cât cerul
şi rădăcini în adâncuri.
Se prelinge haotic
peste munţi
şi mări sărate,
peste oameni
nenăscuţi,
peste suflete
aşteptând
"marea trecere"....
Gata! Am spart gheaţa,
mi-am pus inima pe masă,
la disecţie...
Tăiaţi ultimul lucru VIU în mine...
Nu veţi găsi altceva
decât un nume
şi o rugăciune.
Iubiţi-va, băăăăă!
Nu mai căutaţi în inimile altora!
Iubiţi-vă, că nu doare....
Cel puţin nu la fel de tare ca ura....

Calea

ani lumină par să fie
printre degete triste
şi lacrima celuilalt.

e ca şi când
aştepţi o veşnicie
pentru o clipă de extaz,
ştiind că dincolo
zace neantul.

e ca şi când
foamea ţi-o poţi potoli
numai prin Acela
pe care îl doreşti...

un fel de iertare
şi împărtăşire
cu totul,
numai dăruind totul.

nimic nu e gratuit...
nici măcar moartea...
căci seminţii peste seminţii,
generaţii peste generaţii,
pântece peste pântece
au născut şi au tot născut,
au murit şi au tot murit
până s-a ajuns la omul
care eşti,
care cauţi,
care plângi,
care iubeşti,
care cazi,
care ierţi,
care uiţi,
care naşti,
care mori...

căci numai dăruind totul
vei primi absolutul.

Dor

seara se lasă
şi gânduri m-apasă,
glasul îmi cerne
cuvinte de dor...

şi mi-e dor
să pot zbura
cu aripa ta...

şi mi-e dor
să pot zâmbi
cu gura ta...

şi mi-e dor
să pot cânta
cu vocea ta...

spune-mi că vii
şi nu mai pleci...

spune-mi că dormi
până în zori
pe braţul meu...

vino...vino...
ia-ţi aripile
şi zboară spre mine...

zboară spre mine
prin nori,
până la soare....

la soare mi-e inima...
adu-mi-o înapoi....

spune-mi că vii....

Aproape

OMUL:

Schelet
Muşchi
Piele
Sânge

Aproape perfect.

Am spus aproape.

Căci....
Cine este ca Dumnezeu?

Aproape ca El
e ciobul de lumină
care face carnea să pulseze,
muşchiul să se-ntindă pe os,
sângele să urce în creier.

Aroape perfectă e creaţia omului.

Şi, poate, Naşterea.
Şi, poate, Moartea.

Dacă toate s-ar face cu Dragoste
am fi din ce în ce mai APROAPE.

Suflet

gol e-n suflet,
fum e-n aer...
cu cenuşa trupului
în care sufletu-mi a zăcut
îmi îngrop visele.

AICI.

unde am poposit
după lungul drum
al căutării
acelui ceva,
acelui nu-ştiu-ce...

Aceluia....
scris cu majuscule
prin cărţi sfinte.

simt în inimă
cuiul uitării,
în piept imi răsună
mintea coborâtă.

grija mi-e păcatul...

FRICA
de mine însămi
îmi roade aşteptările...

sunt un suflet coborât din trup...

speram că aşa nu voi mai simţi nimic,
căci numai trupul doare...

dar DOARE din ce în ce mai tare.

de mi-ar smulge corbii ochii
pe stalpul infamiei,
aş muri fericită cu dragostea pe buze.

Tâlharul

a căzut cortina
şi-aplauzele se aud în surdină...
cu plecăciuni
rânjesc către spectatori
actorii
unui joc de scenă
numit
VIAŢĂ.
rânjetul se lungeşte grotesc
până în adâncul creierului
înmuiat ca poliesterul în emulsie.
răzbate mut pe scoarţa cerebrală
fotografia propriei vieţi
la care asistă amuzaţi
cei din jur.
s-au gândit să pună fotografia în ramă,
s-o spânzure de un cui bătut, cristic, adânc în peretele minţii.
într-un final aplauzele tac
şi fiecare îşi ia umbra
şi pleacă
lăsând scena goală
ca un mormânt ce tânjeşte după lutul smuls din el.
de-ar fi să-mi aleg rolul, în nevrednicia mea,
nu m-aş feri să fiu tâlharul mântuit de pe Cruce.

Cununa

mi-ai adus duh de primăvară
în suflet.
cu flori de tei mi-ai parfumat fiinţa
şi buzele-ţi uşoare ,
ca aripile de fluturi,
mă alină.

mi-ai adus duh de bucurie
şi îmi râde inima
cu zâmbet de dor.

mi se înalţă fiinţa
pe aripile tale
de iubire.
cu tine alerg spre mare
să ne cunune Soarele
ce urcă tot mai sus...
tot mai sus...

mi-am luat rochia albă
şi mi-am pus flori de tei în păr.
te aştept desculţă,
cu tălpile-n nisipul galben
să ne pună Soarele cunună de aur...
cunună de aur...

Mutilare

se ia un fluture
viu.
i se rupe aripa pe
viu.
fără anestezie.
apoi i se dă drumul
să zboare.
într-o aripă.
zbor frânt.
fără anestezie.
zbor mutilat
fără aripă.
omul nu are aripi,
dar când îi rupi din suflet
nu va mai putea zbura nicicând...
nici măcar cât fluturele de mai sus.
căci cu jumătate de suflet
nu poţi iubi decât pe jumătate...

Vreau

cu paşi repezi las în urmă desişul lumii
în căutarea mea de aer curat,
de cer limpede
şi apă ne'ncepută.
mi-a obosit fiinţa
şi vreau să renunţ la nemurire...
vreau să îmi desenez moartea în cuvinte
şi poate voi primi dezlegare
ca, măcar pentru o clipă,
timpul să uite de mine...
să plutesc ca un balon de săpun
printre orele ce mă ţin departe de El.
să dispar ca un fum
şi să renasc din cenuşa lumii.

vreau sa FIM...şi nimic mai mult.

Rândul

cu gândurile împrăştiate
aştept să îmi vină rândul
să respir Oxigenul
primei secunde de fericire.
înaintea mea, în urma mea
stau oameni în şir infinit de iluzii.
dulci gânduri, speranţe...
dar totuşi iluzii...
căci deşarte sunt toate
în afară de Inimă şi Celălalt.
mintea mea pulsează odată cu Sângele,
coborâtă şi repetând mereu aceleaşi cuvinte....
despre Inimă şi Celălalt...
fiinţa mea vibrează
în acelaşi ritm cu Oxigenul,
Sângele,
Inima
şi Celălalt...

înca puţin
şi voi atinge fericirea cu pleoapele.

Coasta

hai să ne iubim iubirea
în pustiu.
să nu ne amăgim cu gânduri
ce nu ne aparţin.
vino, Iubite, aproape de cer
să iţi simt inima
cum bate în poarta de Lumină.
ajută-mă să îmi număr coastele
pentru că vreau
ca Aceea care mie îmi prisoseşte
şi ţie îţi lipseşte
să ne unească.
de va curge sânge şi apă
va fi, cu siguranţă,
un gest
de iubire supremă.

Foame de celălalt

Te-am gustat ca pe un fruct copt...
Mi te-ai prelins pe bărbie
nu înainte de a-mi săruta fin buzele.
Te-am gustat ca pentru ultima oară...

De nesaţ, îmi plânge trupul...

Te-aş înghiţi
ca balena pe Iona...
Am fi un om singur
într-un om singur.

Dar m-aş sătura...
măcar pentru trei zile...

Ana

ca un fulg m-am topit
pe palma de foc a lumii...
pline de semne imi sunt coastele
de biciul vorbelor grele...
făclia sufletului meu
pâlpâie stins...
smerenia mea
zace zidită ca Ana
în baia de sânge şi oase
a păcatelor mele....

Miluieşte-mă, Dumnezeule,
după mare mila Ta...

priveşte spre pielea
şi oasele care poartă,
nevrednice,
nume de Arhanghel.
zideşte-mi din nou
sufletul curat
ce l-am avut
în pântecele Ei.

Ţi-am făgăduit
de nenumărate ori
biruinţa mea în faţa întunericului.
cu lacrimi pe obrazul sufletului
mi-am promis
curăţia...
dar osul putred al minţii
a săpat adânc în carnea vieţii,
a săpat până a ajuns la capătul adâncurilor fiinţei mele.

de va sta smerenia mea zidită ca Ana
în baia de sânge şi oase
a păcatelor mele...
vei lăsa, Doamne, Biserica Ta
să se ridice pe sufletul meu?

ego

privesc în gol
spre oameni goi,
spre inimi moarte
şi muşcături de şarpe.
cobor scările durerii,
neînţeleasă
şi mută.

nu poate nimeni înţelege
un suflet prins
în două lumi,
mustind ca o rană proaspătă
ce îşi aşteaptă cicatricea.

mi-e timpul vindecare
şi sufletul însemnat
de biciul omenirii,
de păcat...

tresar când tălpile
îmi trec peste tăişul vieţii,
fără a o înţelege...
eu doar îmi trăiesc moartea,
aşteptând trecerea,
uitarea...

da...să uit de mine...
de numele sufletului meu...

aştept timpul să mă vindece
de mine însămi
spre devenirea
de dincolo de moarte.

Mă crezi?

mă crezi când îţi spun
că ceea ce tu simţi,
eu simt multiplicat la infinit?
mă crezi când îţi spun
fără cuvinte, cu-n sărut,
că fiinţa mea
e fără sens
dacă tu nu eşti?...
dacă tu nu eşti...
ar fi o lume
cu un Om mai puţin...
cu un Om mai puţin...

n'am putut niciodată înţelege
ce înseamnă cuvântul noi,
înainte de noi...

Cântă-mi

să fug spre tine
nu pot.
mi-s frânte oasele,
mi-s uscate buzele
de arşiţa
suferinţei tale...
să te chem
aş vrea.
dar mi-e mută gura...
strig...
dar numai prin suspin.
aşteaptă-mă
acolo unde timpul trece pentru tine...
să îţi iau mâna...
să ţi-o sărut
ca alinare...
mi-s frânte gândurile...
uscată mi-e fiinţa...
cu tine departe...
cu mine prea aproape
de mine...

cântă-mi, usor, în vis...
cântă-mi nemurirea...
îndulceşte-mi auzul
cu glasul tău de alăută...
aşa cum mi te-aduc aminte
dintru început...

ia-mă în braţe
şi aruncă-mă spre cerul nostru...
cerul nostru...
senin la răsărit,
însângerat la apus...

sparge cu glasul tău
cristalul suferinţei....

De'o fi păcat

splendoare şi parfum de tei
mă învăluie în îmbrăţişarea ta...

de'o fi păcat
nu ştiu...
dar te vreau
cu totul...
cu început
şi sfârşit,
cu bine
şi rău,
cu cădere
şi pocăinţă...

de'o fi păcat
nu ştiu...
dar glasul tău
mă'mbată
cu sunetul adânc
al firii tale...

de'o fi păcat...
nu ştiu...
de cele neştiute
mă căiesc...

Mă lepăd

fiinţă tulburătoare...
mi-ai pătruns adânc în sânge,
m-ai muşcat de gânduri...
cu zâmbet seducător
şi fapte line
faci nefăcutul
să se întâmple...
pleacă!...
nu îmi întuneca cerul,
nu îmi fura glasul de copil...
lasă-mă!
în lupta mea cu sine...
mă lepăd de tulburarea ta...
mă lepăd...de mierea ta otrăvită..
mă lepăd de aripa ta ruptă...
ieşi!...
fum de pucioasă...
mi-ai amărât trupul...
m-ai lăsat să mă scufund...
ca un criminal de suflete...
mă lepăd...
de tot răul
şi de toată întinarea...
acum...cât încă mai bat secundele,
cât timpul e timp....
cât omul e om...
cât ispita e mai tare...
cu atât mai mult...
mă lepăd...

am aripi frânte...
nu mă lasă să zbor...
să îmi respir libertatea
în liniştea gândurilor mele.
nu imi pot duce peste norii fiinţei
povara grijii lumeşti...
îmi adun fâşiile trupului
pentru a-mi închide bine sufletul
în locul unde nimeni nu poate intra...
numai El...
numai el...
fiinţe dulci
care mă vindecă
de rănile luptei cu Totul...
timpul nu mai e...
ne grăbim....încet...
spre moarte...
în căutarea unei secunde de fericire
pierdem ani...
dăm totul pentru puţin...
sunt lucruri pe care nu le poţi negocia...

simt în frigul iernii parfumul mâinilor tale
prins în fulgi,
alungat de vântul depărtării
înspre plămânii sufletului meu.
închid ochii şi simt pe pleoape
mii de imagini
vechi şi arse de timp
cu amândoi.
nici nu mai ştiu când a fost,
când a trecut,
când va veni...
timpul Nostru...

El: Îmi lipseşti...
Ea: Mâine...
El: Te iubesc!
Ea: Aşteaptă-mă!
El: Până la moarte!
Ea: Vin...

Ars poetica

arta ca viciu...
poezia ca elixir de nemurire...
iubirea ca rană deschisă...

toate înlănţuie Omul
care nu e la fel cu... nimeni altcineva.

Omul. Cu O mare...
Chirurg, estet, viciat...
drogat până la comă cu ARTA sa...

ARTA care stă să nască
după ce timp de ani înainte de naşterea Omului
a stat gestantă.
În placenta ei imensă
a ascuns fătul nepreţuit...

CUVÂNTUL Omului.

Cuvânt care creşte,
după ce şi-a rupt cordonul,
după ce şi-a cicatrizat legătura cu Mama.

Creşte în Poet
şi Poetul în Cuvânt.

Dedicaţie

mă cuprinde în vârful degetelor
o senzaţie caldă a atingerii mâinii tale...
privesc noaptea
şi întrezăresc în negrul său
lumina ta.
mi-au şoptit îngerii
că glasul tău se aseamănă
vocii lor neauzite.
şi am plâns.
am plâns atât de mult
încât fiinţa mea a devenit apă...
apă curgătoare
spre nordul sufletului tău.
am învăţat apoi
să îmi opresc lacrimile în zâmbet.
şi am zâmbit atât de mult
încât întreaga mea fiinţă s-a luminat...
lumină vie în trup înlănţuit de depărtare.
Am învăţat să plâng şi să zâmbesc...
pentru că ştiu...
că aşa fac oamenii care se iubesc...

Preţ

Ah! S-a înţepat în spinul uitării...
A rămas sterp, fără glas şi privire,
fără carne şi simţire,
pecetluindu-şi moartea cu ceara fierbinte a lumânării.

S-a înţepat în spinul uitării...
I-au smuls oamenii flămânzi din trup aripile.
Fiecare strop de sânge căzut îi numără îngerului morţii clipele
până la ultimul ceas al căderii...

El a căzut pentru ea...deliberat...
şi-a băut absinthul, şi-a otrăvit trupul,
pentru o clipă de fericire dulce închisă în sărutul
ce de curând l-a uitat.

Preţul iubirii e prea scump pentru cel singur,
uitat, frământat de patima atingerii celuilalt...
căderea din cerul înalt
e preţul omenesc de a uita de prea mult dor....

Vis pur

cu gene de gheaţă şi ochi în delir
fecioara îşi scaldă fiinţa în laptele pământului.
părul îi atinge gleznele,
îi acoperă sânii neatinşi
de gura primului născut.
dorită de mulţi, fiinţa ei de piatră
nu se deschide decât celui pe care l-a visat
la naşterea sa.
când Mama sa a aruncat-o în lume...
L-a visat.
Cu păr de lumină, ochi de stea,
gură de foc...Fiinţă din Fiinţa cea dintâi.
imaginea lui o obsedează,
îi topeşte ochii de dor,
o ridică,
o coboară.
Neliniştită, îşi aruncă trupul în apele reci ale sufletului
pentru curăţie, veşnicie, nemurire...

Neascultare...

Toate gândurile mele
ţi le-am pictat cu sânge virgin
pe frunte.
Celule din amprenta mea
stau lipite de coastele tale...
Glasul lor stins
mă cheamă
să le dezleg de lanţul de carne
în care îţi stă ascuns sufletul.
Eşti surd la vorbe,
orb la fapte...
mă vrei
şi
la fel de uşor
mă alungi.

Mare ţi-e taina,
mută ţi-e gura...
glasul tău
îmi sapă timpanul,
îmi rupe fiinţa...
du-mă în apele sfinte,
curăţeşte-mă de colbul neascultării...
du-mă departe, în lumina candelei,
dă-mi să-mi beau lacrimile
ce îmi plâng urâţenia...
urât, urât om sunt...
mort, mort suflet am...
Sfinte....Sfinte....
ia-mă de trup
şi aruncă-mă în hăul plângerii...
ia-mă de suflet
şi curăţeşte-mă....
Sfinte....
şterge fărădelegea mea....

Trupesc

Dincolo de orice frumos,
zace o prăpastie
mai adâncă decât
rana ce-o port din neputinţă.
Dincolo de orice ochi,
zace un întuneric
mai negru decât
toate lacrimile înecate în cenuşă.
Dincolo de orice tu,
zace un eu
mai profund decât orice fiinţă.
Dincolo de orice dincolo
stăm noi,
iubindu-ne...
nu Frumos,
nu Ochi,
nu Tu,
nu Eu....
ci însăşi Taina
după care tânjesc....
însăşi Iubirea
pentru care arde
carnea mea
în focul de stea...
însăşi Iubirea
pentru care mi-e sufletul bolnav
de prea mult trup...

Epistolă

delir...
fir cu fir
se destramă
pânza timpului pierdut....
mă dor
clipe de dor
ce nu mai revin....
te doresc...
vis ceresc
în minte-mi cobori...
gânduri,
în mii de rânduri,
mă chinuiesc.
Iubire,
Împărtăşire
de TINE,
prin TINE,
în TINE
visez.
Schiţez
în cuvinte mici
lacrimi mari,
vise mari,
o iubire cât Cerul în care
încape tot glasul Lui.
Scriu şi semnez cu sânge
din venele iubirii mele...
Mereu a ta....

Nu acum

mă doare tot corpul
străpuns de colţii plini cu venin
ai timpului.
pulsul creşte,
inima mă ameninţă cu
MOARTEA.
rup orele cu dinţii
în speranţa
că în ultima secundă
a ultimei ore sfâşiate
mă vei strânge în braţe.
nu vreau să te schimb,
nu vreau să te pierzi.
cer doar un zâmbet
şi înţelegere.
şi un pic de timp.
TIMP.
moarte mai târziu.
nu acum...
nu acum...
vreau viaţă în doi...
amândoi...ca unul....
ia-mă în braţe
acum....
acum....
nu mai târziu.....

Mâinile m-au făcut şi m-au zidit...

Încerc să îndes cuvinte în rană,
să îmi altoiesc vertebrele
cu vlăstare sonore,
să îmi sparg timpanul
la auzul primului
cuvânt pur
al noii mele fiinţe.
Aştept Cuvântul
cu sens
care să îmi deschidă
lacătul mut
al glasului meu interior.
Vreau să îţi vorbesc
despre taine nepătrunse
spuse prin cuvinte
rupte din seva
Noului meu Eu
altoit...
Fiecare vertebră
poartă un nume
scris în măduva moale
ce duce cu sine
mesaje scurte
către colţurile îndepărtate
ale trupului meu pieritor.
Dincolo de moarte,
martorul Tainei mele
sculptate în os
va zace îndesat
în acelaşi lut
din care o Mână prea bună
l-a zidit.

Curând

cu umeri goi şi părul despletit
ea îl aşteaptă...
lacrimi îi umezesc buzele
arse de dor...
ghemuită
stă lângă foc
îşi încălzeşte palmele
care mai poartă încă
mirosul pielii lui.

el o iubeşte.
e departe.
rănit de oameni
şi de lipsă.

cândva vor fi înţeleşi
şi totul le va fi permis.
cândva locul de lângă ea
va fi umplut de
fiinţa lui.
cândva, curând....

2 zile, 2 nopţi, 2 seri...

zâmbet
ochi
buze...
uneori mă uimeşti.
mă simt bine.
fericită.....
îmi place când îţi aşezi capul pe pieptul meu.
şi îmi vorbeşti.
eu sunt un om simplu...
te ascult
şi te iubesc.
tot ce scriu îţi dedic ţie...
eşti singurul care mă înţelege.
îmi lipseşti....

poate că cer prea mult,
poate că tu poţi oferi mai puţin,
poate ca nu te înţeleg
şi nu mă înţelegi.
poate că totul e perfect
numai o ora pe zi
şi restul e agonie.
poate că anii din carnea mea
au trecut inutil
pentru că, în final,
nu am înteles sensul...
nu pricep cum un singur om
poate fi bun şi rău în acelaşi timp....

Delir indecent

e seară, dincolo de apus
şi aerul rece îmi inundă
plămânii.
mă gândesc la tine,
fiziologic,
cu adrenalină
injectată în fiinţă,
cu ochii roşii
de nesomn
şi chin
şi lipsă
şi foame
de tine.
aş vrea să te sorb,
să te simt în vene
ca un drog
ce ajunge în creier,
în pori,
în buze,
în palme,
în degete transparente
ce îmi zgârie pielea
cu unghii ascuţite,
cu ace pline
de tine.
te doresc
ca un criminal
ce îşi priveşte victima
agonizând
ca pe o pictură de
Van Gogh.
să te simt halucinant
în mine,
să respir cu plămânii tăi,
să îmi unesc toate simţurile
cu trupul tău.
îmi e foame de tine,
vreau să muşc din carnea ta,
să îţi văd muşchii cum se contractă
în acelaşi ritm cu
agonia mea.

IARTĂ-MĂ....
că îţi cer fiinţa
numai pentru mine....

Ochii lui Oedip

Strivită sunt, Doamne,
sub talpa gândurilor,
sub lumea rece
şi atât de singură...

îmi e dor de cuvinte...
să le aud,
să le simt cum alunecă
vibrant pe corzile vocale.

îmi e dor de mine
când îţi spuneam te iubesc
şi zâmbeai.

îmi e dor de mirosul
păturii în care stăteai
ghemuit...

îmi e dor să mă simt
ca un fulg în bătaia
iubirii, nestingherită de umbrele
ce se izbesc acum de vertebrele mele.

îmi simt oasele ascuţite,
cu tăiş de oţel
cum îmi sfredelesc carnea,
inima, creierul, mintea...
îmi străpung sufletul.
fâşii fine din ceea ce sunt
zboară în vânt,
îmbătate ca firele de polen
de dorinţa de a se multiplica,
de a fecunda ochi de oameni,
de a crea ochi, cât mai mulţi ochi
ca să vadă nevăzutul...
şi după aceea să fie scoşi
ca ochii lui Oedip....
pentru că ochii au văzut
prea mult
şi au înţeles
prea puţin....
de aceea ei nu pot fi decât
ORBI...

Întuneric

aburii reci pe care îi expiră
o înfioară...
frigul îi îngreunează paşii
şi cade pe frunzele moarte
ţipând frenetic,
incoerent...
gâtul încleştat
îi opreşte cuvintele...
frica de moarte
i-a luat minţile....
fuge...fuge de umbre...
răni adânci îi crestează braţele....
urme de moarte
şi întuneric.
singură...
căzută...
tăcută...
zace în propriile ruine...
ca o sinucigaşă
condamnată
să nu moară
când vrea ea...

Păpuşarul nebun

Păpuşarul nebun
trage de sfori...
sforile sunt prelungiri
groteşti
ale fiinţei lui,
degete descărnate
ce conduc destinul
unei marionete.
ea...tăcută...
îşi ascultă stăpânul....
doarme, mănâncă,
respiră, iubeşte
când i se spune.
ea nu stie şi nu poate fi
liberă.
căci din umbră
degete nevăzute
o aruncă în viaţă.
sufletul ei zace în supunere...
doar trupul îi zvâcneşte,
fiecare spasm fiind o altă sfoară trasă.
păpuşarul nebun o iubeşte...
de aceea nu îi poate da drumul...
carnea lui se contopeşte
cu mâinile, picioarele şi gâtul ei...
o iubeşte pentru că e a lui....
pentru că ea îi aparţine...
pentru că el poate face orice cu ea.
sforile o rănesc,
îi taie pielea fină,
o dor cumplit....
dar ea tace...
pentru ca nu i s-a spus încă
să vorbească...
căci ea...la rândul ei....
îşi iubeşte păpuşarul...
pentru că îi aparţine....
pentru ca pe sfori musteşte sângele ei
alături de al lui.
sunt legaţi epidermic,
hemoragic
de trupuri.
sufletele lor,
închise cu cheia uitării
sub stratul de oase, muşchi şi piele,
nu îşi dau seama
de absurdul relaţiei lor.
el stăpân, ea supusă....
se iubesc,
depind existenţial unul de celălalt...
au uitat cine pe cine a creat....
L-au uitat...
şi acum se au doar unul pe celălalt...
el stăpân, ea supusă....

Crinul ucis

cu paşi desculţi strivesc petale de crini...
parfumul lor mi-a intrat în piele,
în oase,
în sânge...
gândurile îmi miros a crin
cu petale ucise...
oamenii
îmi privesc urma...
ei stiu...
că am ucis un crin nevinovat...
seva lui e în conştiinţa mea...
păcatul meu e vaporos,
invizibil.....
dar oamenii îl simt....
când în sicriu
paşii desculţi miros a putred...
ei stiu...
că am ucis un crin nevinovat...

Metamorphosis

Te văd ca o umbră, pe braţe purtând
Un prunc ce aşteaptă să-ţi vadă chipul zâmbind,
Dar tu dispari în fum de tâmâie
Şi laşi urma unor metanii adânci-
Aştepţi timpul trecut etern să rămâie
Printre sfinţi ce se înalţă spre stânci.
Cu har mă priveai,
Cu rugăciuni te plecai,
Cu trupul mureai...
Te-ai transformat în demon,
Cu ochi angelici privind,
Îngenunchiai în rugă,
Încet, încet murind.
Privirea-ţi mi-ardea ultima suflare de viaţă
Adormindu-mă...

Timp scurt

Stau să cad
de pe marginea îngustă a timpului.
mi-e sufletul greu ,
vâscos ca ceara încinsă.
căutarea mea e scurtă,
câţiva ani, luni, ore....
Mă întreb adesea
cum arată chipul veşniciei
când văd firul
iute
cum se scurge
prin clepsidra de sânge
ce suntem.
Nu am veşnicie
şi căutarea mi-e scurtă.
Ore bat
în clopotul de plumb
ce îmi apasă sufletul mic.
îţi visez chipul de lumină,
viu ca mercurul...
nebună mi-e mintea
când te doresc...
alungă-mi ispita
cu duhul Tău...

Fără teamă

împăienjeniţi îmi sunt ochii
de necuprinsul lumii
iar paşii oamenilor
îi simt în tâmple...

Teama lor
de a trăi
le arde cerul.

Te privesc cu umbra ochiului
şi îţi sărut palmele
atât de moi,
atât de mari,
încât întreaga mea fiinţă
stă pitită
în pumnul tău.

departe de cei care nu cred.

sălaş cald îţi e fiinţa.
nu-i lasă pe hoţii de vise
să intre
şi să spargă fereastra
ce duce spre cer.
te caut uneori...
căci mi se întâmplă
să uit ce m-ai învăţat...
şi te găsesc mereu acolo...
da...acolo unde te-am cunoscut...
ascuns printre cărţi cu miros
de evanghelie.
acolo unde arderea nu se stinge
şi glasul tău nu tace.
acolo unde teama lor
nu intră.

Spre cer

omul întins pe asfalt,
răpus de alţi oameni,
stă amnezic,
privind cerul care tace mereu.
hăituit de cerinţe
prea mari pentru a putea fi îndeplinite
a decis
să renunţe.
preferă foamea, setea,
ploaia, frigul...
orice....numai să nu i se ceara
ce i-a mai rămas,
stropul din el,
ce îi încălzeşte trupul...
falşii zei,
oameni cu măşti,
l-au ucis.
i se prelinge fiinţa
stins
pe catafalcul de ciment,
oraşul trist
şi gol
care adună oameni
pentru a-i ucide
rece.
cu obrazul supt,
cu buze uscate,
omul pur
îşi dă sufletul
cerului.

Nu eşti...

tâmple grele
mă ard.
alunec în abisul
negru
al durerii.
lacrimi
nu îmi ajung
pentru
a-mi spăla fiinţa.
aş vrea să zac,
să dorm adânc,
fără vis,
fără noapte.
să îmi întind
umbra
pe lut
şi să mă afund
în adâncuri.
nu
mă pot lupta.

NU.

îmi simt craniul de sticlă,
ochii de ceară topită.
nu te mai găsesc.
vreau să îţi spun
multe...
atât de multe
încât
am început să
le spun străinilor
ceea ce numai

TU

trebuia să auzi.
acum
tu nu eşti
să mă asculţi.
păcat...

Odă

I-a sângerat fruntea
când a atins spinii.

El, fiinţă imaterială,
era carne.

Devenise om,
fragil,
mai transparent
decât aripile
serafilor.

Era VIU
cu moartea lumii
ca povară.

Era cruce
de oameni
prinsă în cuie de moarte.

Zâmbea pământului
şi se ruga Tatălui.

Privea Cerul,
spânzurat pe lemn...

Plângea....

EL, Dumnezeul...

Privea lumea prin
palmele sale
străpunse de cuie.

Mântuirea noastră
a trecut prin coasta Lui.

Prin palme şi tălpi.

Prin OM şi CRUCE.

Icoana Lui
îmi lasă un dor de moarte..

Eu tac

am o gură cusută cu aţă de tăcere.
un ochi vibrant,
un suflet ce şi-a declarat război
Lui însămi.
cuvintele zac în mine,
sunt scrise pe pergament
lucrat din pielea mea interioară.
palimpsest
e viaţa mea.
gândurile se scriu,
se şterg,
se scriu din nou
deasupra celorlalte.
dar mereu rămâne urma
fină
a ceea ce am
fost,
sunt,
voi fi.
scris peste scris,
cuvânt peste cuvant,
pergament din piele sângerândă
de om.
asta sunt.
de asta tac.
şi totuşi...
îmi spun
atât de multe....

Identitate

îmi scald oasele de lut
în praf de nori,
în vise...
sau visuri....
le îmbrac cu chip de om,
le adun laolaltă
pentru a deveni eu însămi.
una
sau alta
dintre miile de nume
din cartea de telefoane.
mai întâi un nume...
prenume,
adresa
seria şi numărul CI....
Identitate.
Un nume alături de un număr,
chip anonim...
aş putea fi în locul oricui...
pentru că toţi,
aparent, suntem nume şi numere
pe liste infinite....
pe care oricum nu le citeşte nimeni.
dar eu am curajul să spun
că sunt EU.
nu cel de lângă mine,
nu...
sunt chipul pe care îl văd
dimineaţa
în reflexia vitrinelor prăfuite
de pe malul Dâmboviţei.
sunt Ochi cu gene şi pupile unice...
care văd lumea într-un mod unic.
neimportant pentru cei din jur.
dar important pentru sufletul dintre oase de lut şi carne...
eu nu sunt un număr pe o foaie volantă.
nici un nume tatuat inutil pe pielea zbârcită a socio-umanului.
am gânduri,
am vise
sau visuri...
EU este cu totul altceva decât TU.
şi totuşi....
eu şi tu putem fi una...

Mic

Eu, om mic,
privesc infinitul.
Ochii nu mi-i pot deschide
să îţi văd slava,
chipul de foc,
fiinţa de lumină.
Sunt suspendată,
cu lacrimi de sânge
cad în abis.
Cad.
Mâna Ta,
în disperarea mea,
se întinde divin,
mă ia în braţe.
Cât de mică sunt,
cât de mare eşti.
Milimetric ni se deşiră viaţa
până în clipa
cheie
când firul se rupe
şi Tu ne ierţi.
Iar.
Eu, om mic,
fiinţă mică...

Alegerea

Sunt momente în care ne pierdem în mărunţişuri, ne simţim atât de obosiţi de lucruri lipsite de importanţă. Stăm încovoiaţi şi ne plângem de milă pentru că nu ştim să ne facem o listă mentală cu ceea ce este mai important cu adevărat pentru noi şi pentru cei din jur. De multe ori facem anumite servicii în ideea că am putea ajuta pe cineva...ceea ce de altfel nu este un lucru rău. Numai ca uneori aceste implicări ale fiinţei noastre sunt superficiale, par importante, au final exploziv, încărcat de lumini de reflectoare şi aplauze...dar doar pe moment. Mâine deja e ceva de domeniul trecutului. Problema e că nu putem avea un profesor care să ne înveţe cum să ne trăim viaţa. Fiecare încearcă, fiecare este încercat. Puţini ajung să înţeleagă adevăratul sens al lumii şi printre ei sunt aceia care nu coboară urechea la glasul de sirenă al materialului, al oamenilor îmbătaţi cu cioburi de idei, lucruri, sentimente finite. Căci infinitul e în noi înşine, iar fiinţa noastră e probabil cel mai greu de explorat teritoriu al acestui univers. Suntem tentaţi de multe, acceptăm compromisuri, dar pierdem de mii de ori mai mult acolo unde contează. E normal să greşeşti, să cazi...pentru că mereu va fi cineva care să te ridice. important e să ne găsim locul, liniştea, fericirea...stări extrem de rare ale fiinţei umane, dar posibile şi incredibil de aproape de posibilităţile fiecăruia de alegere.

Dincolo de mine...

vise reci îmi îmbată simţurile...
amorţesc şi îmi înod gândurile mele cu gândurile tale...
ating aerul cald de vară
aşa cum demult îţi mângâiam uşor buzele...
mi te imaginez lângă mine,
încrucişându-ne degetele strâns,
uitând de noi,
respirând iubire...
picături reci îmi alunecă pe suflet,
agonice, crude, amare....
privesc în urma mea
şi văd că paşii tăi nu mă urmează...
cu gesturi disperate, sălbatice,
sap pământul de sub paşii mei,
îmi şterg urmele,
îmi şterg sufletul rămas acolo
pentru a mă uita pe mine,
pentru a deveni de negăsit...
dacă tu nu mă urmezi,
dacă eu m-am rătăcit,
fiinţa mea e în plus,
plutind trist
deasupra oamenilor ce se ţin de mână...
dacă umbrele ne despart
lipsa ta e prea grea,
golul din palma mea e prea negru...
nu stiu ce va fi dincolo,
nu stiu cum să nu mă sfarm în mii de vise,
nu ştiu cum să îmi împietresc dorul,
nu ştiu cum să merg mai departe fără tine.
pot spune multe sau puţine,
după caz, după om...
dar pentru tine
glasul meu e poezie,
cântec mut a fiinţei mele...
faptele dor, gândurile mai puţin...
în încercarea de a fi mai presus de mine,
eu însămi nu mă mai recunosc...
sufăr parcă mai mult....
lacrimi, cearcăne, gene triste
mă dor....
visele mă sfâşie
cu mii de tăieturi,
corpul meu e rană,
sufletul e carne....
chipul tău e acolo, mereu....

Reverie

mă răscoleşte firea ta
ce respiră abur cald de sfinţenie.
mă tulbură nefiresc
privirea ta
adumbrită de gânduri.
privesc înainte
şi cu paşi repezi,
alături de tine,
mă îndrept spre clipa ultimă a suferinţei.
aştept iubirea ta,
rabd....

ca un ucigaş în lanţuri,
îmi simt picioarele grele...

păcatul ucis
şi capul sfârtecat al răului
stau sub călcâiul iubirii perfecte,
nepătate.

cu ochi feciorelnici
vreau să te privesc
când mâna mea
va primi mâna ta....

poate atunci
vom auzi
muzica îngerilor....
poate atunci vom înţelege Cuvântul....

atunci...abia atunci....vom găsi sensul.....

Psalm

caut fericirea la umbra pleoapei Tale,
îţi adulmec paşii ca un lup flămând,
îmi ascut ghearele de lut în carnea lâncedă a răului.
demonul mă priveşte nefiresc de rece,
ca pe o pradă ce nu se lasă prinsă.
căci eu alături de Tine
stau sub un glob de cristal,
departe de colţii luciferici,
departe de glasul îndoielnic al feţelor duble.
Pe Tine te caut în iubire
şi în gustul de sare al lacrimilor
ce cad necontenit
cerşind iertare....
alături de Tine sufletul meu geme de prea-mult,
trupul de prea-plin...
neputinţa mea,
păcatul meu,
ruga mea...
mă înec în marea Ta de iubire,
genunchii ating nisipul,
mâinile ating spuma valurilor...
iertarea Ta, îmbrăţişarea Ta....
mă ridică, Doamne....

Nu vreau nimic...

nu încerc să schimb lumea
aşa cum vreau eu.
nu încerc să par altcineva
decât ceea ce sunt.
nu vreau cuvinte de laudă,
nici zâmbete forţate.
nu vreau nimic
din ce nu e dat cu toată inima.
iubesc lumea
şi dintre toţi pe tine te ador.
nu cer absolutul,
nu vreau perfecţiune.
te vreau pe tine
şi cerşesc iubire
cu lacrimi de marmură
şi ochi de lumină.
te primesc,
mă primeşti.
nu cer altceva
decât iubire şi suflet de copil